Am primit o recomandare de carte de la colegul meu, psiholog Adrian Socol, și mă delectez cu lectura ei câte puțin în fiecare zi. Cartea se numește “The Dictionary of Obscure Sorrows”, scrisă de John Koenig.

Autorul trece în revistă nume de emoții umane necunoscute sau inventate de el. Însă în descrierile lor vedem că multe sunt stări foarte familiare, pentru care poate nu aveam o denumire, dar a căror existență o recunoaștem adânc în noi.

Am tradus pentru voi descrierea emoției “socha” – vulnerabilitatea ascunsă a celorlalți.

“Există o iluzie optică în a cărei capcană e ușor să cazi, chiar dacă știi care e trucul: cu cât ești mai îndepărtată de alte persoane, cu atât ele par mai lipsite de vulnerabilitate.

Te vezi pe tine așa cum ești, cu eșecurile și cu reușitele tale. Dar pe mulți din oamenii pe care îi vezi, îi percepi în termenii lor – doar din latura pe care ei vor să ți-o arate, precum o statuie pe un piedestal înalt, stoică și încrezătoare. La prima vedere, ei au înțeles totul, fiecare aspect e gravat în piatră, exact așa cum intenționaseră. Par a fi țesuți în siguranță în comunitatea lor, înfășurați strâns cu cei dragi lor. Viața lor pare completă, ca o operă de artă finalizată.

Dar este doar un truc ce ține de perspectivă, pentru că nu poți vedea crăpăturile de la o distanță așa mare. Nu ai cum să știi cât de nesiguri ar putea să le fie pașii, cât de adaptabili sunt ei cu adevărat. Câți ani de efort poate au investit să își modeleze persoana în ceva acceptabil. De câte mâini este nevoie doar ca să poată duce la capăt o zi obișnuită, și să îi împiedice să cadă în bucăți.

Fiecare dintre noi este mereu doar o lucrare în desfășurare; toți avem slăbiciuni pe care nu prea știm cum să le îndreptăm. Așadar, de ce ne simțim atât de surprinși când întrevedem o fărâmă de vulnerabilitate la ceilalți? De ce tot cădem pradă trucului, când fiecare dintre noi petrece atât de mult timp pregătind acest truc pentru ceilalți? Cine știe de ce găzduim așa încredere publică și așa îndoială privată?

Poate avem nevoie să ne gândim la ceilalți ca la niște statui și la noi ca la niște bucăți fragile de lut. Poate această contradicție este cea care ne ține în mișcare, dorindu-ne să fim noi înșine mai buni și să fim mai mult decât ceea ce suntem. Poate ne ajută să păstrăm distanța, să evităm prea multă fricțiune când trecem unii pe lângă ceilalți, încercând să ignorăm câtă stricăciune putem face pe drum.

Sau poate vulnerabilitatea noastră secretă este ce ne atrage unii spre alții. Ne oferă nevoia primară pe care doar un prieten ne-o poate satisface – cineva în care poți avea destulă încredere astfel încât să fii tu însăți, care te poate susține la nevoie, sau să-ți amintească: “ești bine așa cum ești”. Și chiar dacă nu ești, e ok și asta. Nimic nu este gravat în piatră.”

Fotografie de Levi Meir Clancy pe Unsplash