Am ales un titlu serios, deoarece așa e recomandat să fie puse și limitele în educarea copiilor.
Am ales să pun punct și nu semnul exclamării deoarece așa se pun limitele, ca niște afirmații ferme, dar blânde, nu țipat.
Am ales ca titlul să conțină “nu” pentru că este loc de “nu” în educarea cu respect a copiilor.
Acum să le luăm pe rând și să le dezvoltăm puțin.
Limitele ca o îmbrățișare
Ne iubim copiii, cu toată ființa noastră. Vrem să îi vedem fericiți. Toate bune până aici. Dificultatea apare când mai vrem ceva: când vrem să le fim pe plac, mereu. Credeți că eu nu îmi doresc asta? Oh, ba da, mă observ adesea gândind așa. Apoi îmi amintesc ce gest iubitor este să oferim limite, câtă siguranță le oferă limitele copiilor.
Noi cum ne-am simți într-un balcon fără balustradă? Mie acea balustradă îmi oferă siguranța de a mă plimba pe balcon, de a mă apropia de margine și de a admira peisajul. Limita îmi oferă libertate. În loc să mă concentrez pe teama pe care aș simți-o în lipsa balustradei, mă concentrez pe bucuria momentului.
La fel, un copil căruia nu i se pun limite se poate simți speriat, în loc să își vadă de drumul dezvoltării proprii, poate rămâne pe loc pentru a căuta limita. Plânge, ne provoacă, se supără din “nimicuri”, îi dăm tot ce vrea, și vrea mai mult, până când nici el nu mai știe ce vrea. De ce? Pentru că atunci el spune: “Mami, tati, oferiți-mi limita iubitoare de care am nevoie, ca să mă pot odihni. Vreau să cooperez cu voi, dar nu știu care sunt limitele, nu am nicio hartă, mă simt pierdut…”
Așa cum o îmbrățișare cuprinde și protejează, așa și limitele sunt îmbrățișarea mai mare pe care o oferim copiilor noștri. Ca o îmbrățișare, limitele pot fi prea înguste, prea strâmte, pot sufoca, pot împiedica dezvoltarea. Tot ca orice îmbrățișare, limitele pot fi prea largi, prea puțin conținătoare, și din nou pot afecta dezvoltarea. Acum poate vă simțiți un pic indignați, offf, ce obositor, așa nu, așa nu, dar cum da? Ei bine, desigur că nu sunt eu autoritatea care să spună care este “îmbrățișarea” potrivită pentru fiecare părinte și copil, este ceva intim, unic, ce poate fi cunoscut doar de voi, în relația voastră.
Ceva pot face totuși mai departe. Pot oferi câteva linii care să ne ghideze, linii pe care le extrag din lecturile și din experiența mea ca părinte și ca profesionist care lucrează cu familii.
Limite serioase
Cum spuneam la început, adesea vrem să fim pe placul copiilor, vrem să fim cei “buni”, cei jucăuși, cei prietenoși. Hohotele determinate de noi vrem să fie cele de râs, nu de plâns. Așa că atunci când vine “nesuferitul” de moment de a pune o limită, reacționăm tot în joacă uneori.
Copilul de 5 ani ne calcă o dată, de două ori, de 3 ori pe pantof în timp ce suntem în parc. Ne deranjează. Cum reacționăm în joacă? “Heeei, tu mă calci pe mine?! Ia vino aici la o hârjoneală, te prind eu pe tine (ton jucăuș)”. Copilul începe să se amuze, a înțeles, trebuie doar să ne mai calce pentru a declanșa aceste reacții minunat de haioase. Deci ne calcă din nou, și din nou, noi menținem jocul în speranța de a-l distrage și de a se opri în cele din urmă. Însă el continuă, voi nu ați face la fel?
În cele din urmă în adult se activează furia, pe care o alimentează cu gânduri precum “Am încercat să fii drăguț, dar el nu și nu. De câte ori i-am zis să se oprească și el continuă. Nu știu ce să mă fac cu copilul acesta!” Adultul se pune într-o situație de a se simți neajutorat, așa că dă drumul dragonului furiei cu flacără maximă: “ȚI-AM ZIS SĂ NU MĂ MAI CALCI”, fie spus țipat, fie spus printre dinți în mod înspăimântător. Nu ne trebuie multă empatie să ne dăm seama de perplexitatea resimțită de copil: “Credeam că ne jucăm”. Apoi, în cazuri extreme, copilul poate deveni chiar temător când suntem jucăuși: „Dacă se enervează subit? Lumea asta nu e prea previzibilă, mai bine stau în gardă”.
În situația de mai sus înlocuiți călcatul pe picior cu orice alt comportament ce necesită limită:
- dus mâna la priză,
- fugit în stradă,
- împins un alt copil,
- dat jos centurile în mașină,
- lovitul părintelui etc.
Hai să vedem cum îi putem oferi o limită plină de respect, cum cred că ne-ar plăcea și nouă:
“Te rog să nu mă mai calci pe picior, mă deranjează. Dacă vrei să ne jucăm hai să găsim un joc.”
Enunțăm limita și avem grijă de conexiune, găsim un comportament de înlocuire. Sau spunem “Nu îmi place să mă calci pe picior. Oare cum ai putea să mă chemi la joacă?” (dacă e un copil ce poate răspunde la întrebare). Suntem atenți, suntem conectați, suntem empatici. Încercăm să vedem intenția din spatele comportamentului, nevoia, dorința și să ghidăm copilul să o exprime adecvat. Așadar îi oferim o interdicție și o permisiune.
Cum rămâne cu limitele copilului?
Încă un mare avantaj al limitelor puse ferm, este că oferim copilului un model de cum să își traseze propriile limite. Pentru ca acest demers să fie reușit, e foarte important ca și noi să respectăm limitele puse de copil.
Când un copil se joacă și noi îi cerem să împartă jucăria deși nu vrea – nu îi respectăm limita.
Când întrebăm un copil dacă ne dă o îmbrățișare, el refuză, iar noi ne supărăm, insistăm – nu îi respectăm limita.
Când un copil e concentrat la joc și noi îl întrerupem cu întrebări și insistăm să ne răspundă – nu îi respectăm limita.
Iată cum văd eu limitele, ca pe ceva ce trasează un spațiu de existență, un spațiu în care încap iubirea se sine și iubirea de ceilalți.
Așadar, hai să aflăm care ne sunt limitele și să comunicăm politicos, respectuos și ferm legat de ele, în educația copiilor sau în relațiile noastre cu cei din jur. Dacă vrem să trăim într-o societate în care “nu înseamnă nu”, haide să nu ne ferim de el, să nu abuzăm de el, ci să îl folosim cu măsura necesară și cu tonul potrivit.
Photo by Kai Pilger on Unsplash
Photo by Elijah Hiett on Unsplash
Photo by Markus Spiske on Unsplash